PSEUDONIMUL ZILEI

marți, 18 ianuarie 2022

CA O RANĂ VIAŢA

În

anul

108

după

Eminescu

bătut

porţile

cerului

Şi

drept

răspuns

s-a

dat

nor

foaie

albă

hârtie

Acesta

e sufletul

tău

s-a spus

Iar

sângele

a-nceput

să

mă scrie

Costel Zăgan
 , Poeme infracţionale

miercuri, 12 ianuarie 2022

O ZI CÂT O POEZIE

Doamne ninge eminescian
din cuvinte şi din amintire
ninge cum n-a nins de-un an
peste viaţa noastră cu iubire  

Din cuvinte şi din amintire
Eminescu se-ntrupează iar
o năravul nostru din nefire
îl aruncă unii ca pe-un zar  

Eminescu se-ntrupează iar
ninge cum n-a nins de-un an
îngerii dau stelele cu var
ninge Doamne eminescian 

Ning cuvinte vai şi ning tăceri
din posteritate până ieri  

Costel Zăgan
 , Cezeisme II
  

Tu, Serafic Monica, Claudia Stejar şi alţi 3

3 distribuiri

Îmi place

Comentează

Distribuie

0 comentarii

marți, 11 ianuarie 2022

EREZIA DE-A FI EMINESCU

Doar atât Să existăm eminescian Căci
unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre
a cunoaşte Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte Vreme trece vre
me vine În prezent le-avem pe toate Dar
de-a lor zădărnicie Tu te-ntreabă şi so
coate Pot să mai reînviu luminos din el
ca Pasărea Phoenix O nu credeam să-nvăţ
a muri vreodată Codrule codruţule Numai
cuvintele limbii române tac despre mine
Restu-s somnoroase păsărele Doamne ca să
pot să mă trezesc odată Pe mine mie redă-
mă 
Doar atât

Costel Zăgan, Erezii de-o clipă

luni, 10 ianuarie 2022

Dumnezeu profită de orice ocazie să facă binele, celălalt răul.

Costel Zăgan

miercuri, 5 ianuarie 2022

POVESTEA UNEI APARENŢE

     Realitatea uneori iese din matcă şi-o ia aşa de una singură, prin vidul numit Dumnezeu. Şi te lasă-n urmă, vorba lui Creangă, mare şi devreme. Prea devreme, Doamne !
      În dimineaţa asta m-am trezit cu ochii plini de somn şi cu mâinile amorţite de mângâierea nopţii care părea fără sfârşit.
     Un tunel : înapoi n-am cum s-o iau, înainte nu se vede nimic. Deşi este ziuă.
     Poate voi fi copil până-n ultima clipă a vieţii ; în schimb sunt un tânăr ca toţi tinerii : vreau să-mi folosesc cele cinci simţuri la capacitatea maximă !
     Caut să nu ratez nicio senzaţie posibilă în această lume (sau în oricare alta!)
     Şi-mi exploatez  simţirea la greu ,  bănuind că-i unica modalitate de cunoaştere a lumii şi a mea. Şi, bineânţeles, principal furnizor de satisfacţie.
      Aşa că explorez viaţa în lung şi-n lat.
      Într-o noapte însă am simţit , cum spuneam, pe propria-mi piele, presiunea imensă a tăcerii universale.Eram, sunt singur, în camera mea. Îmi rostesc numele şi ecoul nu-l umple niciun chip : însăşi tăcerea pare a avea chipul meu!
     Brusc toate obiectele din cameră încep să ia chipul fantomatic al tăcerii : măşti ale tăcerii valsează înnebunite în jurul meu, umil centru de rezervă al tăcerii universale.
    - Ce-ai păţit , Dio ? Vocea mamei se aude spectral(ă) dintr-un alt univers, paralel cu spaima mea.
    Încerc să deschid gura şi nu se aud decât lungile gemete ale tăcerii.
   - Spune odată ce ai !? Văd chipul înspăimântat al mamei ca prin ceaţă. O ceaţă colorată în alb-albastrul gheţurilor veşnice.

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (4)

CERUL S-A RETRAS SUB PIELE

Prea multe Doamne lichele