CA O RANĂ VIAŢA
În
anul
108
după
Eminescu
Am
bătut
la
porţile
cerului
Şi
drept
răspuns
Mi
s-a
dat
un
nor
Ca
o
foaie
albă
de
hârtie
Acesta
e sufletul
tău
Mi
s-a spus
Iar
sângele
a-nceput
să
mă scrie
O ZI CÂT O POEZIE
Doamne ninge eminescian
din cuvinte şi din amintire
ninge cum n-a nins de-un an
peste viaţa noastră cu iubire
Din cuvinte şi din amintire
Eminescu se-ntrupează iar
o năravul nostru din nefire
îl aruncă unii ca pe-un zar
Eminescu se-ntrupează iar
ninge cum n-a nins de-un an
îngerii dau stelele cu var
ninge Doamne eminescian
Ning cuvinte vai şi ning tăceri
din posteritate până ieri
POVESTEA UNEI APARENŢE
Realitatea uneori iese din matcă şi-o ia aşa de una singură, prin vidul numit Dumnezeu. Şi te lasă-n urmă, vorba lui Creangă, mare şi devreme. Prea devreme, Doamne !
În dimineaţa asta m-am trezit cu ochii plini de somn şi cu mâinile amorţite de mângâierea nopţii care părea fără sfârşit.
Un tunel : înapoi n-am cum s-o iau, înainte nu se vede nimic. Deşi este ziuă.
Poate voi fi copil până-n ultima clipă a vieţii ; în schimb sunt un tânăr ca toţi tinerii : vreau să-mi folosesc cele cinci simţuri la capacitatea maximă !
Caut să nu ratez nicio senzaţie posibilă în această lume (sau în oricare alta!)
Şi-mi exploatez simţirea la greu , bănuind că-i unica modalitate de cunoaştere a lumii şi a mea. Şi, bineânţeles, principal furnizor de satisfacţie.
Aşa că explorez viaţa în lung şi-n lat.
Într-o noapte însă am simţit , cum spuneam, pe propria-mi piele, presiunea imensă a tăcerii universale.Eram, sunt singur, în camera mea. Îmi rostesc numele şi ecoul nu-l umple niciun chip : însăşi tăcerea pare a avea chipul meu!
Brusc toate obiectele din cameră încep să ia chipul fantomatic al tăcerii : măşti ale tăcerii valsează înnebunite în jurul meu, umil centru de rezervă al tăcerii universale.
- Ce-ai păţit , Dio ? Vocea mamei se aude spectral(ă) dintr-un alt univers, paralel cu spaima mea.
Încerc să deschid gura şi nu se aud decât lungile gemete ale tăcerii.
- Spune odată ce ai !? Văd chipul înspăimântat al mamei ca prin ceaţă. O ceaţă colorată în alb-albastrul gheţurilor veşnice.
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (4)
Mâinile se roagă mângâind, iubito Despre tine înfloreşte teiul despre sânii tăi în floare ceru-mbracă-n stele cheiul valul mării rău mă doar...